Servii au trăit pe insula aceasta dintotdeauna.
Această memorie umană, acest dintotdeauna trebuie însă tratat cu mult tact, gândi Riolda. Unii nici măcar nu-i considerau ființe umane (pe servi,) ci niste gunoaie născute din incrucisarea sedimentelor marine cu demoni si naufragiati.  Pupilele lor erau liliachii, amprenta mâinii asemănătoare unei pânze de păianjen ,  deosebindu-se de orice alte ființe umane.
Desigur ei înșiși, servii nu se considerau corcituri : ei se credeau cei mai buni, fiind convinși de faptul că insula este un dar al mării făcut cu multe mii de ani în urmă.  Cu multe mii de ani în urmă !  Ce să însemne asta ? Riolda a învățat printre normanzi că fără a scrie sau a citi  oamenii pot evoca durata de viața a trei sau patru generații, în schimb  cea a stramoșilor de cu 100 de ani mai devreme se pierde în negura timpului. Conform celor mai fiabile relatări , orice străbunic bun la ceva era un gigant și orice străbunică o zană .
Cum stăm deci la capitolul “memorie umană” ?
Cuceritorul insulei de acum 99 de ani, regele irlandez Bandemag I – conform jurnalului lui – îi numea pe servi, băstinașii insulei , câini vorbitori . Creaturi fără suflet cu un bâlbâit caraghios menite să  distreze cu agonia lor , cotropitorii irlandezi care călcau pe insulă. “Si de ce nu ?” gândi Riolda. Pe bucata asta pustie de pământ între Anglia si Norvegia nu existau nici cerbi si nici iepuri nu erau –soldații rămași în captivitatea insulei datorită vântului puternic nu puteau alunga monotonia iernii decât umblând la vânătoare. Și dacă nu erau animale sălbatice , pe cine si ce să vâneze ? Marele cuceritor a ordonat imediat ca servii, băstinasi ai insulei să nu mai poarte haine , să nu mai poată asculta nici bâlbâieli nici plescăieli, să nu mai vorbească deloc nici între ei nici cu alții , nici măcar cu copiii lor și să înfrunte frigul prin crăpăturile stâncilor și în peșteri. Dacă îndrăznesc să arunce o privire unui soldat irlandez trebuie să îngenuncheze în fața acestuia.
Bandemag I. era cunoscut în patria sa, pe tărâmurile îndepărtate ale Ulsterbiei , ca un prinț sensibil , prietenos , priceput și la poezie , care iși urmează nobilele obiceiuri.  Dar cum să se încumete un suflet frumos să-i lipsească pe alții de haine ? Să interzică printr-un ordin unic limba băstinașilor ? Să vâneze copii cu arcul si săgeata, doar ca să-și alunge plictiseala ? Motivele însă sunt ascunse cu modestie în  jurnal.  Riolda cunoștea foarte bine răspunsul: Servii aveau puține oi , iar soldații irlandezi puteau rămâne în viață doar dacă îi devorau pe acești băstinași cu pupile liliachii , și amprente ciudate.
Foaaammeeeaaaa!  Insula asta nu poate să țină mai mult de o sută –o sută cincizeci de oameni iar navigarea în timpul iernii este imposibilă datorită curenților marini . O dată cu venirea primăverii însă și a vremii blânde lui Bandemag I. nici nu-i mai venea să plece. Indrăgise stâncile asemanatoare unor uriași gârboviti , gustul de vin stricat al singurului izvor de pe insulă , arbuștii ciudați cu fructe de pădure necomestibile legănati de vânt . Pe lângă toate astea  în Ulstern la reședința tatălui său ar fi nevoit să ducă tratative interminabile cu frații și cu unchii săi pe când aici soldații îl adoră ca pe un zeu si în mod paradoxal nu numai soldații ci si servii desculți, supraviețuitori iernii.
Ce ar fi dacă chiar ei băștinasii i-ar construi castelul , dacă le-ar porunci să umble de acum încolo în patru labe cărând în spate pietrele către singurul deal de pe insulă ? Ce- ar fi dacă le-ar face câte un semn cu cuțitul copiiilor servilor ?  Dacă i-ar numerota ? Dacă le-ar interzice să meargă la malul mării ? Dacă i-ar arunca în mare pe toți bătrânii nefolositori ?
Riolda știa foarte bine că majoritatea oamenilor s-ar fi îngrozit la auzul unor asemenea dorințe și s-ar fi rugat cu disperare pentru un pic de vânt care să-i ducă în Irlanda , în Scoția , în Normandia , oriunde – printre oameni decenți , cu constiință de sine , ambițiosi. In mintea lui Bandemag I însă consumul de carne umană, ceața grea care se lăsa peste insula aveau să aducă schimbări. În momentul în care vântul s-a întors a poruncit soldaților să-i aducă biblioteca și mireasa din Ulster, si să încarce nava cu semințe , oi si unelte de zidărie pentru că aici pe bucata asta de pămant pustiu va construi capitala Vestului. Un port minunat cu o cetate a zânelor , un palat fantastic pe care să-l invidieze până si maurii ce se scaldă sub soarele strălucitor.
Visa cu ochii deschisi la lărgirea golfului , la  ridicarea unor ziduri de grosimea brațului și la ridicarea unor lei uriași de piatră la intrarea în port. El însă nu îndrăznea să părăsească insula: ca si când s-ar fi temut că în lipsa lui marea îi va lua înapoi bastionul, statuile neterminate, servii ce  alergau în pielea goală , pomii fructiferi de curând plantați.
In ciuda tuturor eforturilor însa -ceea ce reieșea cu claritate din jurnal- insula ce avea să fie reședința viitorului Imperiu Occidental, se împotrivea încăpătânată ca un bătrân nesăbuit oricărei străduințe și încercări de înfrumusețare.
Mai degrabă părea tot mai îngrozitoare, ba mai mult era mai înfricosătoare și mai groaznică decât atunci când au debarcat primii irlandezi în port.
Zidurile portului s-au dărâmat, semințele și răsadurile aduse cu greu din Irlanda au fost înghițite repede de pămantul sterp al insulei.Iernile erau tot mai lungi iar curenții marini tot mai afurisiți si de neprevăzut. Cât de multe vase sau fâcut tăndări la intrarea în port. Șapte meșteri zidari au sosit din Ulster, dar în decurs de un an toți cei șapte s-au refugiat în tările vecine ca să povestească povestile de groază despre insula nebuniei , despre servii care își idolizează cotropitorii și care aleargă despuiați. Femelele lor -după cum povestesc marinarii, conform jurnalului regelui Bandemag -nu se săturau niciodată să facă dragoste , cu mirosul lor de sânge și de ambergris l-au sedus până și pe fiul cel mic al regelui din Ulster. Nu consumau altceva decât carne crudă și când vedeau un bărbat se lăsau în genunchi și scheunau îngăduitoare. Nici masculii nu se lăsau mai prejos poftind invidioși la plăcerile femelelor se lingușeau ca niste căței pe lângă soldați.

 Riolda nici nu mai întelegea când și cum a reușit toată nebunia asta  să prindă atâta putere pe insulă.  Frumoasa Kylie, soția lui Bandemag I., la 10 luni de la ceremionia căsătoriei a murit în timpul nașterii blestemându-i pe toți cei care au adus-o pe insula asta înfricosătoare împotriva voinței sale. O altă femeie care a găsit un serv jupuit pe pragul casei , a fugit cu copilul în brațe în mare. Ecoul țipătului delirant s-a auzit timp de mai multe săptămâni în tot golful.
Minunea minunilor însă , construcția castelului era aproape de sfârsit și Bandemag I împreună cu micul său fiu s-au instalat în sala tronurilor . Ce rost avea însă să zidești pereții câtorva camere și a unor culoare suspendate într-un castel aproape gata? La întrebarea asta jurnalul nu avea niciun răspuns , Riolda bănuia că lui Bandemag îi e groaza de zgomotele nopții și de propria lui conștiință. Și asta datorită faptului că regele insulei gustase deja din toate plăcerile imaginabile iar după o vreme nu-și mai dorea să vâneze slugile dezbrăcate pe întuneric, să despice curele din spatele pruncilor , să stea în compania unor femei goale care roiesc în jurul lui țipând. S-o fi speriat de el însuși ? Sau pur și simplu nu vroia să-și crească copilul printre sclavi cu brațele smulse sau orbiți pe viu. Le-a interzis servilor pe mai departe să vorbească  și să se îmbrace dar a pus de tot capăt schingiuirilor și vânătorilor nocturne. Se străduia mai departe să susțină agricultura cu soiuri de arbori aduși din Irlanda , Anglia , Scoția, cu soiuri de plante noi pentru ca o dată pentru totdeuna să poată interzice canibalismul pe insulă. Tocmai se pregatea să plece în Northumbria după meșteri și puieti când a realizat că îi este imposibil să părăsească insula. O maree nebănuit de periculoasă, despre existența căreia marinarii nu aveau nici o bănuială îi arunca înainte și înapoi în golful plin de servi urlând.
Pe insulă an de an era tot mai frig iar pomii fructiferi plantați cu greu, înghețau din cauza vântului nemilos și mai ciudat faptul că albinele piereau în grupuri ca și când ar fi fost intoxicate de aerul de pe insulă. Pe deasupra o boală necunoscută decima oile, ca și când insula asta a victimelor si a răufăcătorilor ar fi fost menită pieirii.
Pe timpul iernii, deasupra golfului, se lăsa o ceață atât de densă încât soldații irlandezi și servii nu vedeau la un metru în fața lor, își confundau visele cu cele ale vecinilor, vocile aveau un ecou ciudat între stânci , ca și când mii și mii de oameni ar fi roit în golf.
Femeile serve rămase în viață purtau copiii soldaților irlandezi însă toate fetițele și toți băieții veneau pe lume cu pupilele liliachii. Pe eroii glorioși născuti în Ulstern nu îi interesa de fel soarta acestora.. Nu îi mai vânau pe servi . În lunile de iarnă își găseau câte o crăpătură între stânci și scheunau acolo de teamă.
Bandemag I. căzu în capcană. Întelesese încet încet că cei ce au luat parte la batjocorirea băștinașilor nu vor putea părăsi insula vii –dar nici morți . Veștile din insulă, răspândite în țările vecine au făcut ca numele regelui Bandemag și soarta cumplită a servilor să devină povești de groază cu care mamele își speriau copiii.
Noaptea își făceau apariția fantome îmbrăcate în alb, zâne sau spirite răzbunătoare provocând coșmaruri supraviețuitorilor, chinuindu-i .
În cele din urmă Bandemag I era atât de înspăimântat încât țipa cu ochii deschiși strigând-și mama. Nu mai era în stare nici să se uite la carne. Mult timp a trăit doar cu fructe de pădure și frunze până când a pierit de foame pe propria-i insulă.
Azi Riolda putea să numere pe degetele unei mâini familiile de servi de rasă pură și pe cele ce veneau de pe alte insule sau de pe continent fără să se aleagă cu ceva din moștenirea servilor.
Să-l luăm de exemplu pe soțul ei Sjon , născut în Normandia , blond cu ochii albaștri sau fiul adoptat, eliberat din Venezia, Shiobian care își închipuie că este un prinț vareg. Iar ceillalți ? Cei trei copii rămași în viață ? Kyd, Vörös Sjon și Fiona ? În ochii locuitorilor de pe tărâmuri îndepărtate ei poate erau considerați toți corcituri, purtate aici de mare. Dacă istoria ar putea fi reluată Bendemag după debarcarea lui pe insulă nu i-ar  vâna oare cu sabia și cu arcul și săgeata?
Poate oare să inceapă totul din nou ?
La numai 15 ani , întoarsă acasă din Normandia Riolda a eliberat servii , a chemat sașii din Northumbria , si s-a străduit să nu observe diferențele dintre oameni. Cu toate acestea diferențele existau pentru că ele proveneau ori din amintiri, ori di temeri, ori din voința incalculabilă a mării. Pe insulă mai rămăseseră doar trei familii care nu s-au amestecat cu străinii. Trei familii misterioase de servi , retrase la marginea asezării . Când intrau în colibă  iși aruncau jos hainele și stăteau în patru labe . Nu vorbeau între ei niciodată – respectând poruncile lui Bandemag I decedat cu mult timp în urmă , pe care îl slăveau ca pe un zeu- se făceau înțeleși prin clipiri și  grimase. Bunul si piosul Sjon le-a dat câte un nume copiilor, nume normale, cinstite, oneste, obișnuite, nume pe care mamele lor nu le-au rostit niciodată chemându-i .
Atunci cum îi chemau ? Și ce făceau în zilele ploioase fără haine, îngrămădiți unul în celălalt în colibă?
Conversau cu marea ,fără să folosească sunete ? Vorbeau unii cu alții fără fraze sau reguli. Să fie oare adevărat ce bârfesc sașii și anume că descoperiseră o limbă fără sunete și fără neînțelesuri?
Robia s-a cufundat în sufletele lor iar când se gândeau la Bandemag I acel nebun  periculos și distrugător își aminteau de el ca și când le-ar fi fost un tată binefăcător. Din spusele lui Sjon se rugau zi de zi în speranța întoarcerii , marelui tată, făcător de dreptate și eliberator.  Riolda se întreba dacă motivul pentru care servii erau mai deschiși cu soțul ei decât cu ea, nu cumva era  atracția față de bărbații blonzi cu barbă, cu o autoritate fermecătoare în ciuda faptului că ea era carne din carnea lor și sânge din sângele lor. El crescuse în Normandia la curtea domnească dar avea pupilele de aceași culoare liliachie ca și a sclavilor lui Bandemag I condamnați la anonimat. In timp ce pe ea servii deabia o suportau, pe el Sjon, născut în Normandia îl respectau ca pe un prieten. Cu ocazia unei sărbători comune de exemplu i-au dăruit cu pioșenie, o carte de magie ilustrată cu femei goale legată cu păr uman. Era chiar jurnalul regelui Bandemag I care povestea despre cucerirea insulei.
Riolda nu era în stare să citească aceste scrieri elogioase ce uneori aminteau despre cântece  irlandeze sau despre faptele eroice ale lui Eneas în căutarea patriei,  fără să tresară. Insula plină de băstinași pașnici – pe care la întoarcere Riolda a denumit-o Insula vântului de vest –și o iarnă lungă plină de renunțări în mod evident au adus la suprafață nebunia adânc ascunsă a regelui Bandemag.
Ar fi putut însă să supună Bandemag I în mod atât de rușinos locuitorii insulei dacă predispoziția noastră la umilință, cruzime și autoamăgire nu ar fi atât de adânc întipărită în inimile noastre ?
La marginea satului ținându-se și azi departe de majoritatea insulară, servii trăind într-un fel de exil voluntar, nu erau nici pe departe atât de subjugați și neînarmați. Riolda a observat că aceștia se vedeau reciproc și pe întuneric și că aveau abilitatea de a simți durerea celuilalt fără atingeri sau cuvinte.Toate mamele serve puteau prezice dacă vor avea băiat sau fată . Nici un părinte nu a trebuit niciodată să-și strige copilul, micuții știau până și în celălalt capăt al insulei că mama le-a dat ordin să vină acasă.
Simțeau cu certitudine dacă cineva stătea tăcut, întors cu fața la perete ,era pentru că il dureau dinții sau pentru că își imaginase propria moarte.
Așa ar arăta limba perfectă, fără cuvinte și fără fraze?
Mai mult de atât Sjon spune că servii nu îl venerau doar pe nebunul  rege Bandemag. Își imaginau că atunci când se culcau în coliba lor se desprinde dintre ei o figură feminină care are grijă ca apa mării să nu inunde insula. Această figură feminină semăna cu fiecare din ei și dispărea în momentul în care prima rază de soare ajungea pe insulă.
Semăna cu toți ? Servii erau greu de deosebit doar după aspect sau trăsăturile feței. Semănau unii cu alții la fel ca gemenii , născuți însă în ani diferiți. Ca și când ar fi fost ouăle de mărimi diferite ale aceeiasi găini.
Dacă știau atât de bine totul unii despre alții ar fi bine să se împrietenească cu unul din ei, , cugetă Riolda. Să învețe de la ei să le asculte opiniile.S-ar putea să fie singurii care ne pot spune cu exactitate ce s-a putut întâmpla cu Sjon de la o vreme încoace. De ce a devenit atât de melancolic, de ce nu vorbește cu noi, de ce nu-l interesează nici copiii .
De ce m-a abandonat ?

Tradus de Nagy Renáta Diána